Revista de Povestiri November 14, 2013
Interviu realizat de Simina Diaconu.
Magda Bunea coordonează atelierul de comunicare NESTworking, la care vă invităm să vă înscrieți! Am profitat de prilej să o întrebăm tot felul de lucruri, iar ea ne-a răspuns frumos-frumos.
Mă uit deseori la oameni pe stradă și mă întreb cum și-au pierdut aerul tineresc. Tu nu l-ai pierdut. Cum ai făcut?
Am lansat în atelierele de comunicare pe care le ţin un acronim pentru atenţie, empatie, respect – AERul comunicării, i-am zis. La tinereţe, „aerul” e foarte sănătos: cred că toate trei sunt la maxim, apoi ne lăsăm amagiţi de viaţă – dezamăgirea e o mare amăgire, de fapt – şi nu mai trăim când… trăim, ci într-o aşteptare, aşteptarea „să se termine”: ziua de lucru, anul la acel job, toţi anii de muncă. E tare păgubos să aştepţi să se termine ceva ce se termină oricum, care nu depinde de tine. Te antrenezi să nu mai faci lucruri, îţi anihilezi ceea ce în analiză tranzacţională se numeşte „starea de copil liber”. E starea de energie, de creativitate, de creştere. Eu ies extrem de creativă la toate testele, şi ies şi la… iveală :). Să ştii că mi-a plăcut cum ai zis tu că Revista de Povestiri se adresează celor cu mintea tânără. Cred că asta se păstrează rămânând curios şi bucuros de lume şi de tine. De posibilităţi şi de creştere. Şi cred că e vorba şi de curajul să fii cine eşti. Cineva m-a întrebat: „Tu chiar trăieşti cum vrei să fii? Că aşa pare!” Aşa e.
De ce ai casa plină de cărți?
Da, am multe cărţi, şi bune. Totdeauna am citit mult. Cititul îţi dezvoltă „tăcerea prezentă”, ca să zic aşa, iar asta este tehnica de bază în coaching – aveam să aflu mult mai târziu. Poate aşa am ajuns să fiu antrenor până să ştiu că e o meserie – chiar din liceu, erau colegi lângă care tăceam bine :) şi ei găseau singuri soluţii la problemele lor. Cititul îţi dezvoltă ascultarea, atenţia la altul. Explorarea pereţilor şi găsirea cailor verzi – verzi, adică buni de mers înainte. Pe de altă parte, orice mare scriitor e un coach avant la lettre – am şi o rubrică pe blog numită aşa. Pentru că orice mare scriitor e foarte atent la el însuşi, are, cum ar fi, un coach interior căruia îi acordă toată atenţia. La Eminescu se vede foarte frumos cum funcţionează. Zice el că e preocupat să „găsească punctul întrebării”, pentru a creşte, pentru „a ridica lucrurile asupra manierei lor de a fi”. Este exact ce propune coachingul profesionist: să măreşti cadrul de referinţă, să cauţi opţiuni, să faci altfel lucrurile, mai bine pentru viaţa ta.
Un pasaj forte frumos de antrenare este în Şotron, minunata carte a lui Cortazar: „Am impresia că îndată ce am să îndrept ca lumea cuiele, o să ştiu la ce îmi sunt de folos.” Ce e foarte interesant, şi mă validează ca profesionist în ale citirii – dar şi în ale coachingului! – e că acest pasaj pe care l-am reţinut bine e tocmai sămânţa din care a crescut cartea, aşa povestea Cortazar într-un interviu.
Cititul te antrenează să simţi esenţialul – punctul de creştere.
Aş vrea să mai adaug că mă ocup şi să transmit obiceiul lecturii, explorez cu un domnuleţ minunat (pe care nu îl cunosc decât din postări!) varianta ca toată lumea să vină la nunta lui cu cadoul într-o carte, nu în plic :))
De ce postezi în fiecare zi pe Facebook „Bună dimineața, societate civilă!”?
În primul rând, pentru că e bine să ştii că eşti cineva în ţara ta – de aia îi zic pe nume! În al doilea rând, pun acele întrebări: e un fel de antrenare socială, să vezi că ai opţiuni şi să ai încredere în tine să alegi. Suntem poporul care plânge că o să cadă drobul de sare pe copil. Aş vrea să dezvoltăm obiceiul curajului de a explora şi de a face ceva: să vedem, ce putem muta mai uşor, copilul sau drobul? Şi apoi să mutăm.
Mai e vorba şi să dezvoltăm competenţa în „cum se poate”. Din păcate, mass media cultivă competenţa în „cum nu se poate”. Ştim, ca societate, cum nu se pot face autostrăzi, cum nu se face învăţământ, asistenţă socială. E o perversitate în a consolida aşa ceva prin alipirea bucuriei de a şti – firească, valoroasă, crescătoare. Hai să ştim cum se poate face, nu cum nu se poate face.
Te simți un om important? Ce îl face pe un om să simtă important?
Domnule, da. Povestea e ceea ce îl face pe om să se simtă important – faptul că orice om are ataşată o poveste, pesemne că valoroasă, dacă celorlaţi le pare rău când… se termină. Aci recunosc că sunt inspirată de o frază din Confesiunile Sfântului Augustin. La moarte prietenului său, el se întreabă pentru ce e atât de supărat, şi îşi dă seama că e supărat că amintirea prietenului său o să moară atunci când o să moară el, Augustin. Păi, dacă altul simte că e importantă povestea mea când nu mai sunt (oricine aş fi eu!), cum să nu fiu eu important în viaţa mea, în viaţă fiind?! E o chestiune de stimă de sine şi de altul. Hai să ştim că suntem toţi importanţi!
Mai departe, aici: Nimeni nu crește pe altul micșorându-se pe sine
