Prost la prost n-are ce-şi scoate -
şi invers!
am zis, venind din realitatea ne-mijlocită.
(apoi am râsssss :)))
ftr (ftr, contrar oricărei!, e doar acronimul pentru 'for the record'): toţi oamenii sunt ok, cred asta, şi nimeni nu e prostul cuiva (că acest 'cuiva' prostul cui va fi?!), doar că nu suntem atenţi, nu v e d e m.
Aşa că, tehnic vorbind, chiar nu are ce-şi scoate: nu poate să-şi scoată ochii, pentru că nu-i are. hm.
Sunt oameni care doar par proşti pentru că au ales să fie răi, crezând că e singura lor opţiune de a fi stimaţi.
"Pentru ca eu să fiu ok, tu trebuie că nu eşti ok".
Asta înseamnă să fii prost: prost ca în sintagma stă prost,
nu e aşezat bine*, nu vede că nu stă bine (!).
"A fi prost" mi se pare o variantă cu care te naşti - ca la lideri - apoi eşti sau nu, depinde, zic, de "deprinderea" atenţiei.
P.S.: niuuuu, nu's supărată, că asta ar fi emoţiune, or io descriu exact, fără pic de fineţe, dar.. atent!
Dar am un of, aşa, ca Eminescu nostru când a zis "Mama ei de netrebnicie românească!"
* Acu, ce te pui cu minunata limbă?! iaca, ce te faci cu.. prostul aşezat, ce?!
unde "aşezat" poate fi că e pus de altul sau - sau şi! - că îşi manageriază cu grijă.. skill-ul..
Başca asinus asinum fricat**.
Faptul că avem posibilitatea de a alege cum să fim e frumos reflectat de ambiguitatea de primă receptare pe care o dau expresiile: e prost ca noaptea, respectiv, noaptea e un sfetnic bun. Hai să alegem atent!
Aici, despre trebnicia limbii române.
**mulţumesc colegului Gabriel pentru sinteza în latină!