Ca adulți, dezvoltăm abilitatea prevederii – abilitate bună în unele situații, dar păguboasă în altele. Nu cred că e vreun om matur care merge la un curs și își propune să fie prevăzător să nu cumva să învețe ceva, dar sînt oameni mari care își propun să fie prevăzători, să se vadă că ei știu tot – și subiectul, și tehnicile, și că se știu și pe ei înșiși –, în definitiv. Așa că, dacă ne întrebăm ce presupune procesul de învățare la adulți, un prim răspuns ar fi că „învățătorul“ trebuie să știe să obțină consimțămîntul adultului că… mai are ceva de învățat. Desigur, nu e vorba de o declarație, ci de o stare. O stare de întîmpinare curioasă, cu o vorbă mai iute am zice o întîmpinare necritică a ce poți să știi, ce trebuie să faci și ce îți e îngăduit să speri – ca să citez un om preocupat de simplitate. Cu o vorbă mai dulce: o întîmpinare cu dragoste a celui ce vede ce poți să fii învățînd. Un răspuns bun la întrebarea „Cum poți să faci ca virtualitatea din ei să devină act?“ (C. Noica, Cei 22)
Citește tot articolul pe site-ul Dilema Veche.
„Otilia, enigma și idiotul”, autor Magda Bunea
Mulțumesc Adinei Popescu pentru invitația de a contribui la dosarul CÂT TRĂIEȘTI ÎNVEȚI
