Boris Cyrulnik - unul din cei câțiva vorbitori la care avem acces online care știu ce vorbesc.
Am ascultat multe conferințe, uneori mi-am luat notițe - ce a zis și ce gând mi-a ocazionat mie ce a zis domnia-sa. De data asta, având în vedere discuțiile multe privind educația, am decis chiar să traduc mai mult din ce spune despre dezvoltarea copilului și influența mediului familial, dar și socio-economic - era să zic „creșterea”, dar el vorbește și despre „descreșterea” copilului.
Termenul „nișa senzorială securizantă și fortifiantă” mi se pare extrem de util - de fapt, chiar „outil”, o perspectivă operațională, care, deci, poate fi folosită ca unealtă în a făptui.
Să înțelegem mai bine bebelușul
Boris Cyrulnik
Mieux comprendre le bebe
”Printre sursele
majore de stres pentru mamă și copil este izolarea*, propria istorie de viață
(factorul personal), apoi este factorul familial: violența conjugală (chiar
dacă nu e atins fizic, copilul resimte o emoție atât de puternică încât îi e
afectată funcționarea creierului), factorul social: precaritatea vieții –
preocuparile „Ce mâncăm? Unde dormim?” Toate aceste trei perspective fac ca bebelușul
să nu poată beneficia din partea mamei de nișa
senzorială securizantă și fortifiantă.
Se poate întâmpla
ca mama să fie implicată în îngrijirea unui alt adult din familie bolnav, de
exemplu îngrijirea propriei mame bolnave de Alzheimer, astfel, pe de o parte, e
ocupată cu o activitate obositoare si recompensatoare/gratifiant (a copilului),
iar pe de altă parte, cu o activitate obositoare și lipsită de speranță (a
mamei). Astfel mama este fizic indisponibilă – nu răspunde copilului cu
zâmbete, cuvinte, gesturi –ca urmare, bebelușul nu are cum să beneficieze de o
nișă securizantă și fortifiantă.”(...)
”Nu mama este
responsabilă de această, ci nefericirea mamei e responsabilă de contextul creat,
iar nefericirea ei poate să fie cauzată de cele 3 aspecte: personal, familial,
social. Precizez acest aspect pentru că decenii la rând s-a spus că e vina
mamei, or nu e așa, nu mama trebuie să fie acuzată cum pare că reiese din
teoriile atașamentului. (...) Mediul în care se dezvoltă copilul conține
istoriile personale ale celor din jur, istoria cuplului parental, istorii ale
mediului social. (...) Ca urmare, nu putem judeca situația dezvoltării unui
copil în termeni de cauzalitate ci în termeni de relaționare sistemică.”
„Revenind la
rezultatele cercetărilor, se constată că dacă în primele luni de viață
bebelușul a fost privat de nișa senzorială, deci copilul nu a fost stimulat
(zămbet, cuvinte, atingeri) – mama, familia, societatea nu și-au făcut datoria
- cortexul prefrontal diminuează, în schimb, amigdala e mărită, astfel că bebelușul experimentează orice informație
venită din mediul înconjurător ca pe o agresiune – ca urmare plânge, țipă,
e hiperkinetic. Ei devin copii care au probleme de concentrare, nu ascultă ce
li se spune, e dificil să fie calmați, învață mai greu să vorbească, nu sunt
amuzați de jocul cu cuvinte, sunt mereu hiperactivi, astfel că socializează
greu, învață greu astfel că vor forma acel segment al societății care produce
dificultăți. ”
„La aceste urmări contribuie și starea mamei în timpul sarcinii –
un stres ridicat din când în când e binevenit, pregătește entuziasmul de a avea
un copil, dar un stres cronic pe toată perioada gravidității contribuie la
efectele descrise mai sus. Ca urmare, trebuie să se dea mai multă atenție supravegherii
pe parcursul celor noua luni, să se evite starea de nefericire a mamei cauzate
de cei trei factori – persoana, familia, societatea – e necesară o politică educativă în jurul femeii însărcinate.”(...)
„Din
studii reiese că dacă un copil a fost privat de nișa senzorială maternă,
efectele negative asupra lui pot fi îndepărtate prin intervenția adecvată a
mediului în care se dezvoltă mai departe: în cazul copiilor abandonați care sunt plasați
într-un mediu care poate constitui un substitut afectiv, chiar numai după câteva
zile, se poate constata o modificare favorabilă în arhitectura creierului în
zona care arată calitatea somnului.”(...) La fel, după
naștere, datorită plasticității creierului, chiar dacă bebelușul e privat de
interacțiunea de calitate cu mama, lucrurile pot fi reparate prin schimbarea de
comportament al mamei sau prin comportamente potrivite ale familiei – sau prin
intervenția socială, plasarea în mediul care să favorizeze buna dezvoltare a
copilului mic.
Creierul nostru este sculptat de mediul în care
suntem și forța principală care îl sculptează este forța afectivă. Din datele unui studiu (la data
respectivă), reiese că două treimi din copiii de 10 luni își încep bine existența,
iar o treime nu – ceea ce e enorm. Dar, dacă se intervine asigurând nișa
senzorială/forța afectivă, copilul inițial privat de astfel de interacțiuni,
începe să aibă o dezvoltare bună. Dacă nu se intervine, acel copil își continuă
drumul pornit greșit în viață.
În orice moment, reacționăm la ceea ce e în memorie deja (ajuns acolo prin interacțiunea de până atunci cu mediul) la care se adaugă ceea ce e în mediu în clipa respectivă. Ceea ce e deja în memorie ne dă un stil de a învăța, de a reacționa, când mediul în care suntem se schimbă. De exemplu, în cazul copiilor rău tratați. În trecut, lumea credea că nu există părinți care să își tratează rău copiii, acum s-a ajuns în extrema cealaltă când se crede că toți părinții și-au tratat rău copiii. Ce e de observat e că există copii rău tratați și că
cel mai rău-făcător tratament aplicat unui copil este izolarea – pentru că alterează funcționarea cerebrală. Cauzele care pot determina mama/tata/persoana care îl îngrijește să aplice un astfel de tratament copilului vin din cele trei categorii enumerate inainte: personal, violența familială, precaritatea socială – toate determină lipsa de disponibilitate a adultului pentru interacțiune, joc.
Revenind la
interacțiunea cu situații noi, ca urmare a celor deja petrecute cu copilul, un copil din trei resimt amărăciune în fața
vieții, percep informațiile ca fiind dezagreabile, în timp ce pentru un copil
bine pornit în viață, informațiile noi sunt percepute ca invitații la a zâmbi,
la a se juca cu lucruri, de a practica noi
comportamente, de a participa și iniția jocuri de ficțiune.
Dar un copil
din trei, rău porniți în viață, puși în astfel de interacțiuni, doresc să fie
lăsați în pace, sunt suspicioși – ei experimentează orice noutate atribuindu-i
o conotație agresivă, pentru că creierul lor a fost format în contextul unei
deficiențe a nișei senzoriale de conectare cu mama/tata/persoana. Astfel,
copilul se adaptează la răul-tratament la care a fost supus, fizic sau
emoțional, așa că evită interacțiunea apărându-se cu mâna sau evitând-o
emoțional. E de observat că acest comportament se observă la acești copii la
începutul interacțiunii cu o altă familie în care este adus, o familie care îl
tratează bine – sau cu un profesionist în educație. Chiar acele semnale
nonverbale normale de interzicere a unor lucruri sunt interpretate ca atacuri. A interzice face parte din structurarea
afectivă a dezvoltării copilului mic. Ca urmare, există interzicere preverbală:
țțț, șșș, toți copiii înțeleg mesajele preverbale de interzicere. Dar
copiii lipsiți de mici de nișa senzorială interpretează aceste mesaje
preverbale ca pe o agresiune și afirmă că au fost bătuți dacă li s-a spus șșș.
În cazul unui
copil care a avut parte de nișa senzorială, la apariția unui străin care îi
vorbește, comportamentul e de curiozitate, ascultă ce îi spune și, deși nu
vorbește, răspunde cu diverse sunete atunci când adultul termină ce are de spus. Un copil anxios, la apariția
unui străin, evită privirea, nu răspunde, dacă merge, se duce într-un colț, stă
cu spatele – se pune singur în postura de a îi fi dificil să învețe să
vorbească. Pe când celălalt copil se poziționează astfel încât să poată să
învețe să vorbească, se joacă cu muzica cuvintelor, se antrenează singuri să
vorbească.
Astfel că, la 3
ani, când copiii ajung la grădiniță, copiii care au fost crescuți beneficiind
de nișa senzorială și au un model de atașament securizant dispun de câteva sute
sau 1000 de cuvinte, adesea mai multe, iar copiii ceilalți dispun de circa 200
de cuvinte, uneori mai puțin. Primii vor constitui elevii care învață bine, cei
din urmă vor avea dificultăți în a înțelege ce sunt învățați.
Dar asta nu
înseamnă că e o situație pentru toată viața, acești copii pot să aibă rezultate la fel ca ceilalți dacă mediul în
care se dezvoltă nu e rigid, dacă mediul e plastic, un mediu care se adaptează
la viteza de dezvoltare diferită a fiecărui copil – dacă cultura familială și socială
îi permite să recupereze diferența de start în dezvoltare.
Minutul 48:
descrie cazul copiilor din orfelinatele din România, anii 90, cum retardul în
dezvoltare a fost recuperat, chiar mult mai târziu, dacă li s-a asigurat
copiilor un mediu care oferă
circumstanțe afective și educative adecvate bunei dezvoltări a copilului.
O informație care
induce frică modifică comportamentele și circuitele cerebrale – experiment cu
șoareci și pisică. Asta înseamnă că atunci când copiii sunt crescuți în
condiții adverse, ei învață să sufere. Când sunt crescuți în condiții securizante,
suferă și ei, trec prin tot ce oferă viața, dar rezistă mult mai bine.
În concluzie, experimentele arată cum condițiile adverse
de creștere a copilului, condiții cel mai adesea insidioase, neevidente, modifică
maniera în care copiii noștri învață să resimtă lumea, să trăiască, fie de o
manieră amuzantă – voi învăța lucruri, voi înțelege, devin mai puternic -, fie
de o manieră ruinătoare, care le face rău – mie mi se întâmplă tot ce e rău, sunt
singur, e greu. Iar aceste lucruri sunt învățate încă din perioada preverbală –
prin disponibilitatea mare sau mică a acelei nișe senzoriale fortifiante a
persoanei care îl crește, mama, tata, alt adult implicat în mediul de
dezvoltare a copilului.
Calitatea bună a acestui
mediu se observă în felul în care copilul își rezolvă angoasele firești: când
mama e plecată, el desenează o inimioară, visând, anticipând că o să i-o dea
când se întoarce, sigur fiind de implicarea afectivă a acesteia. Deci plecarea
mamei, absența ei e cea care a stimulat copilul, care l-a invitat la
creativitate. E vorba de acest echilibru între prezență și absență: dacă e
mereu plecată, creierul e stins, dacă e mereu prezentă creierul e amorțit. Este
încă un exemplu cum influențează mediul.
Am ales această captură din video care ilustrează, prin experimentul respectiv, absența mamei chiar când e de față.
Așa că să evităm să umblăm cu poker face în văzul copiilor - acasă sau la școală.
„Trebuie să
raționăm în termeni sistemici pentru a modifica, a stimula și a securiza copilul,
dar avem posibilitatea de a acționa asupra mediului care acționează asupra
noastră, și avem, de asemenea, posibilitatea de a modifica secreția
neurohormonală a copilului: când o mama își ține copilul în brațe, face asta
pentru că îi face plăcere, plăcerea este contagioasă și copilul câștigă din
asta în dezvoltarea lui.”
https://www.youtube.com/watch?v=kMarS8rHsKc
*Ca și în alte
conferințe, Cyrulnik accentuează rolul dramatic al izolării aplicate unei
persoane: ”izolarea este cea mai rea agresiune, în general, și la fel e pentru
mamă, respectiv pentru copil”.(Una e să ai
uneori nevoie să fii singur, alta e să fii izolat)
Copyright pentru prezenta variantă în limba română Magda Bunea.
Conform Legii drepturilor de autor, orice preluarea - integrală sau parţială - a acestui text este interzisă fără acordul scris al autorului traducerii.
