La începutul serii a vorbit domnul Pleşu - ”dichisit”,
ca să folosesc un cuvânt specific :)
"Muzica răstoarnă deprinderile noastre zilnice.
O piesă muzicală iese bine atunci când fiecare îşi cântă partitura lui şi sunetul global e bun. Fiecare e diferit, fiecare are melodia lui de cântat, dar miracolul constă în faptul că melodiile astea însumate dau o simfonie, dau un sunet comun. (..) Poate că vom reînvăţa, de la muzică, cum să fim diferiţi consunând, cum să trăim diferenţa simfonic. Se poate. Muzica o dovedeşte."
În muzică, tăcerea e începutul -
e ca golul în pictură,
ca separarea în paragrafe în scriitură:
e nevoie de loc pentru ca fraza,
oricare ar fi natura ei,
să fie sensibilă -
să fie, adică, simţită şi, astfel,
să ducă spre urmarea ei.
La Festivalul Enescu nu mai e loc -
şi nu mă refer la bilete -
nu e loc pentru această tăcere (în)cântătoare:
există spectatori care aplaudă
după fiecare parte a unei simfonii.
O mărunţesc. O ratează..
În PR, tăcerea e sfârşitul.
(”no news” is no more ”good news”
”no news” is.. the end)
Domnul Pleşu a sfârşit prin a face aluzie la
prezenţa imperiului austro-ungar
(dl Holender îi aminteşte puţin de Banat şi mult de Viena,
iar dl Hunor de Transilvania şi Ungaria)
şi a sa - un regăţean. (muntean)
Semnătura lui Enescu,
(alt regăţean. moldovean.)
enormă şi frumoasă, era în spatele domnului Pleşu.
Ocazia Festivalului Enescu a rămas în lumea ei.
Domnul Pleşu a ratat ţara..
alte aplauze (oups) aici:
http://coaching2success.blogspot.com/2011/04/generalul-beethoven.html