9,81 (restul* îl punem noi)

 Ci nu cuiul mă sfâşie ci greutatea mea. 

 (mi-am zis şi-am început să cresc) 

 MB

 E Paştele azi, la credincioşii catolici.

iaca:

detaliu din Coborârea de pe cruce de Rogier van der Weyden

s-a întâmplat să ascult azi taman asta:
http://www.youtube.com/watch?v=Zvfh_mjPLlQ
în legătură cu care se vorbeşte mult despre indicaţiile lui Mahler
privind sunetul anume pe care să îl facă loviturile de timpan de la final: ceva gen cum se aude când cade un  animal mare, să fie înfundat - fără ecou.

acum, să ne gândim! ;-)

* în legătură cu ideea de rest, Constantin Noica povesteşte că
el credea că a da restul înseamnă că tu de duci cu bănuţul tău
şi lumea îţi dă restul. (în jurnalul de la Păltiniş, pe undeva)

be faced with a company that will make him tell stories

“A painting must have a heart, nervous system, bones, circulation. It should resemble a moving person. It is necessary that whoever looks at it, be faced with a company that will make him tell stories, give you certainties because a painting, is not a escape, must be a friend who speaks, who discovers the riches that lie in us and in our return. " Vieira da Silva




Testament
“A cerulean blue to fly high.
A cobalt blue for happiness.
An ultramarine blue to stimulate the mind.
A vermilion to circulate blood cheerfully.
A moss green to soothe the nerves.
A yellow gold: wealth.
A cobalt violet to dream.
A madder to let you hear the cello.
A yellow barife: science fiction and brightness; flush.
A yellow ocher to accept the ground.
A green veronese for memory spring.
An indigo able to tune the spirit of the storm.
An orange for exercising the vision of a lemon tree in the distance.
A lemon yellow to the charm.
A pure white: purity.
Land of natural siena: the transmutation of gold.
A sumptuous black to see Titian.
A land of natural shade to better accept the melancholy black.
A land of burnt sienna to the sense of duration.”
Maria Helena Vieira da Silva

from here:
 http://www.redbubble.com/groups/women-painters/forums/14471/topics/298743-woman-painter-m-helena-vieira-da-silva-the-dialogue-between-abstraction-and-figuration

De ziua Siminuchii! :)

 

ah, cum coboară ea, fata mea, la Victoriei 

(altunde unde?! ;-)), 

cum merge ea ca o cearbă 

(că i-a spus mamaia ei: ”aşa se păşeşte, deşteapto!” :)), 

cum îmi sucesc io gâtul roată să văd cin' mai vede aşa fată! :)

cot-cot-cot, dac' nu mai pot de mândrie 

că mi-a fost dată dumneaei mieeeeeee

iaca, as it was:

http://www.blogger.com/profile/07952549096916035877

pentru continuare as it is, aci: 

www.revistadepovestiri.ro

La mulţi ani!  

(azi e la Târgu Mureş la deschiderea unei librării vii!

http://www.facebook.com/#!/events/587775454567126/)

Rutina - acelaşi fel de altfel (2)

O studentă mi-a spus recent că a fost surprinsă când un profesor a afirmat că şofatul este un act reflex. Cum e posibil aşa ceva? Să nu gândeşti când conduci?! Pare un paradox, şi ca orice paradox, pune la încercare cadrul nostru de referinţă şi ne permite să privim situaţia din perspective noi. 

Reflexul este o rutină implementată cu trudă şi atenţie într-o perioadă de timp relativ semnificativă: mersul, felul în care folosim tacâmurile şi alte obiecte se formează în copilărie. Cum ar fi să participi la o cină la care singura conversaţie este formată din propoziţii de genul ”acum apuc lingura de coadă, o ţin paralelă cu tăblia mesei, o bag în supă, o ridic 30 de cm etc.” Este, desigur, un exemplu extrem, dar care arată cât de importantă e rutina în calitatea vieţii fiecăruia dintre noi.

Cum să dobândeşti ”reflexul creativităţii”?

Ca orice alt reflex, prin învăţare: prin practică ei condiţionată (”ştiu că ştiu”) suficient de mult timp ca tiparul să fie internalizat şi să ajungă accesabil necondiţionat (”nu ştiu că ştiu”). Organizaţia te trimite să te joci! A stăpâni creativitatea (master creativity - sună mai cuprinzător) pare esenţial în condiţiile celebrei sintagme a lui Jack Trout ”Differentiate or die”: creativitatea este diferenţiere.

Desigur, la o privire mai atentă, observăm că de fapt nu e vorba de a dobândi reflexul creativităţii ci de a-l lăsa să se manifeste, de a crea situaţii care să-l valideze ca valoros - pentru că, da, societatea impune reguli care sunt transferate - abuziv - în tipare de comportament. Regula e de fapt doar o limită, şi, înţeleasă astfel, abia că te eliberează şi devine motivare a creativităţii.

”Dacă ai o piedică interioară, creează-ţi o piedică exterioară”, Constantin Noica

 (din articolul ”Rutina - brăţara de referinţă” publicat in Manager Express, februarie 2013)

Rutina, acelasi fel de altfel (1)

Fără să fie exclusiv una sau alta, activitatea în cadrul oricărui job se plasează undeva între ”urmează strict reguli şi proceduri” şi  ”evaluează şi ia decizii în orice moment”. O dată cu evoluţia tehnologică din ultimele decade, aşa-zisa ”orientare pe rutină” în muncă, aşa cum era înţeleasă în perioada dezvoltării industriale e din ce în ce mai rar întâlnită. A trecut ceva timp de când Peter Drucker a lansat termenul ”the knowledge worker” -  angajatul care lucrează cu cunoştinţe, cu informaţii.

Totdeauna societatea s-a dezvoltat folosind de fapt creativitatea membrilor ei, dar în trecut perioadele în care avea loc schimbarea erau mai lungi decât timpul unei generaţii, fapt ce făcea să fie valorizată rutina. De câteva zeci de ani, schimbările au început să se producă în ritm rapid – au loc câteva pe parcursul vieţii active a unei persoane. Rutina în efectuarea unei activităţi, în înţelesul care i se aloca înainte, a ajuns nu numai să nu aibă valoare, dar chiar să fie o piedică în performanţa personală şi organizaţională.

Reactivitatea angajaţilor, dar şi  reactivitatea organizaţiei, dificultatea ei de a se adapta la noile condiţii sunt strâns legate de paradigma în care a nu face altfel era sinonim cu excelenţa. Noul cuvânt de ordine este ”proactivitatea” şi noul management este cel al schimbării.

Ai zice: ”Noua rutină e creativitatea!”. Da, dar e ea o rutină?!

(din articolul ”Rutina - brăţara de referinţă” publicat in Manager Express, februarie 2013)

Succesul ca antrenament!

Nu e musai sa fi trecut printr-un proces de coaching 

ca sa fii cine(=cel care) esti -
din reflectiunea la Eminescu si la daca ar fi avut un coach
mi-a iesit un insight util despre antrenorul interior
pe care il avem toti,
si pe care il ascultam mai mult sau mai putin,
si care poate fi resuscitat de momente sau intalniri formatoare.

Astfel de experiente sunt.. soteriologice –
pot fi impartasite cu folos pentru cel care afla despre ele.

Daca e sa va cautati* (sic!), ar fi sa va intrebati cam asa:

·     Care a fost contextul in care a aparut ”antrenorul”?

·     Pentru ce aţi ales să participaţi la antrenament? Ce doreaţi să se întâmple?

·     Ce desosebeşte acest tip de interacţiune de altele - educaţie (acasa), instruire (la şcoli), mentorat (la serviciu)?

·     Care erau ”uneltele” de antrenament ale persoanei care v-a marcat traiectoria vieţii?

·     Dacă au fost momente când aţi fost tentat să renunţaţi, cum le-aţi depăşit?

·     Care a fost, pentru dumneavoastră, cea mai importantă conversaţie cu ”antrenorul” dvs.?

·     Care a fost cea mai importantă întrebare pe care v-a adresat-o?

·     Cum v-aţi ”re-aranjat” în timp, pe parcursul întâlnirii cu antrenorul?

·     Dumneavoastră antrenaţi? Cum?

·     Care este întrebarea pe care e musai să ţi-o pui în viaţă?

Alcătuiti din toate raspunsurile o povestire – ea insasi o sa fie un succes! 

*”Nu ai cauta daca nu ai fi gasit” e o vorba celebra, des amintita, cu sursa incerta insa, probabil din Biblie via Sfantul Augustin şi mai apoi Pascal

Le bonheur poussent!

”En sa qualité de but, de principe moteur de l’action, 

le bonheur ne quitte jamais l’esprit de l’homme. 

Projet ou état de fait, il reste toujours ancré dans son âme 

pour le pousser à accomplir sa nature 

par l’atteinte de la sérénité, de se rapprocher du divin.” 

Simina Diaconu

http://ciorna.wordpress.com/sciences-po/le-bonheur-chez-aristote/