Acum un an a murit Țuca, pechineza noastră.
Cu ochii deschişi – e cartea în timpul căreia a murit Ţuca…e aşa cum a murit Ţuca…
Yourcenar zice: Moartea nu te scoate în afara Universului.
Acum. Aud exact cum rasuna usor infundat, in doi timpi, podeaua cand sare de pe fotoliu sa vină inaintea mea. Aud exact. Imi amintesc cum venea pe hol, sa vada ce fac in bucatarie, si cum se aseza incetisor pe codita, sfios, asteptand ce parere am. De regula o rugam sa nu stea pe ciment si sa vina pe covorasul alb, special cumparat, sa aiba ea unde sa stea pe hol. Se muta acolo, pas mic dupa pas mic, cu o sovaiala delicata, sa nu greseasca locul pe care i-l indicam cu mana.Apoi, dupa cateva momente, relaxata ca acolo e, se aseza pe labutele din fata, rasucind capsorul de mai multe ori, pana cand gasea pozitia pe care o dorea. Apoi ofta a usurare.
Imi amintesc cum mi-a dat-o la telefon Bogdan, in septembrie anul trecut, cand eram la Viena, pentru ca ea era ingrijorata.
Îmi amintesc cum am gasit-o stând lângă uşă, acum patru săptămâni, şi am împins-o când am intrat, neştiind că e acolo, cum am mangâiat-o şi am întrebat-o ce e cu ea acolo, şi am îndemnat-o să meargă în cameră, şi ea s-a dus, încetişor, cu mersul ei săltat din ultima vreme, pentru că nu se sprijinea decât în lăbuţa stângă, şi trebuia să facă un salt mic cu ajutorul lăbuţelor din spate pentru a înainte. Ştiu că i-am lăsat un bilet Siminei pe uşă, să aibă grijă cum intră în casă.
Imi amintesc cum se auzea un chiorait mic dinspre burtica ei, ca zgomotul pe care il face un papuc de plastic daca prinzi aer intre talpa si el, cand refuzase să manânce ceva o zi intreaga.
Imi amintesc ca am pus niste picaturi cu ulei aromat si am uitat ca lumanarea aia va evapora repede continutul, si incepuse sa sfaraie si sa fie fum, si Tuca coborase din patutul ei si mersese langa usa de la balcon, unde era aer. Asta se intampla acum cinci saptamani doar. Vreau sa se mai reruleze o data!
Imi amintesc cum stateam cateodata in camera Siminei, la televizor, si dupa ceva timp auzeam acel pam-pa al sariturii ei de pe fotoliu, cum aparea in cadrul usii, privind cercetator camera, fara sa ma vada din prima, si abia dupa ce vorbeam inainta intrebator spre prag. Ii spuneam sa stea pe covoras, pe hol, si se aseza cuminte, tragand cu ochiul la mine. Daca vedea ca e program lung, se ridica si o auzeam sarind inapoi pe fotoliu
Fotoliul. La un moment dat, acum cateva luni, a fost clar ca nu mai poate sari inapoi. I-am luat un scaun jos din pai, cu o perna deasupra. Mult timp se ducea tot la fotoliu, punea labutele sus si hmhîia ca vrea sa o pun acolo.
Imi amintesc cum venea tacticos, dar cu pasi hotarati, sa miroasa pungile de la supermarket. Pufăia în dreptul fiecăreia, întârziind în dreptul celei care mirosea a cărniţă. Apoi se aşeza demn, privindu-mă cu încredere în ochi. Vorbeam cu ea pe tema bunătăţilor şi poftei şi, în momentul în care deschideam pachetul cu pricina, se ridica şi făcea câteva cercuri în jurul dânsei. Când era mai tânără, erau şi ţopăieli micuţe şi un lătrat nerăbdător şi alintat. Cercurile s-au împuţinat si erau din ce în ce mai lente, dar până şi cu micul bandaj, cu doua săptămâni înainte de 27 iunie, a făcut acest gest de înţelegere şi recunoaştere între noi.
Ziua de 27 iunie, da, vineri, pentru mine şi Tuca avea să fie numai dimineaţa acelei zile. Am mangâiat-o uşor şi i-am spus că totuşi trebuie să manance ceva. Cred că am pus-o putin pe ziar, crezând că vrea să facă pipi, apoi am luat-o în braţe. Am ţinut-o în poală cât am băut cafeaua în bucătărie. Era mică şi speriată, cu capul băţâind din când în când. Am stat întinsă în pat, cu ea pe piept, mângâind-o încetişor, leganându-mă of Ţucuţa mea, draga mea. Ştiu că am ridicat-o mai sus pe umăr, să îşi sprijine capul de obrazul meu, şi am plâns încetişor, şi ea se uita la mine, cu capul puţin ridicat, şi privea parcă încurcată.
Imi amintesc ca m-am ridicat sa mergem sa ne cantarim - o data cu ea in brate, o data singura, si diferenta era doar de trei kg si opt sute de grame, adica slabise mai mult de o jumatate de kg. Am lasat-o pe pat şi am zis lasa ca reparam, si i-am facut ceai de fructe şi am fiert niste orez. Am amestecat cu niste bobite inmuiate si i-am dat putin ceai, apoi, cateva boabe de orez. Am asezat-o pe pat, intre pernele gri, sa nu ii vina sa vomite. Pernele le-am găsit în aceeaşi poziţie duminica seara, cand am venit după ce o ingropasem. Si nu m-am putut opri sa plang, sa le mangai si sa le miros.
Yourcenar zice: să fii pe de-a întregul al altora. Să te muţi TOT.
Acum. Aud exact cum se şterge la ochi cu lăbuţele, cum scoate mici sunete cu h scărpinându-se, cum se foieşte pe pernuţa ei când sună ceasul, aşteptând să mă ridic şi să vorbesc cu ea. Ştiu cât mă mai lasă până când o să ofteze cu mare năduf, semn că am depăşit îngăduinţa dumneaei.
:) E bine.
Postări
