O carte cinstită: ”întâlnire cu un necunoscut” Gabriel Liiceanu – masca, ma/ăscarile, mascatul

text pre(A)vazut aci:http://www.libhumanitas.ro/face-a-book-2/
cu ocazia aprecierii ca primă (sic)
la concursul de recenzii Humanitas 2010

Jocul de-a ”adevăratelea”
Despre filosofie, cu emoţi..con!

http://www.humanitas.ro/humanitas/întâlnire-cu-un-necunoscut

Punctul de vedere al bacanului*
(* ”nu facem nimic cu l’epicier, pentru că băcanul nu este,

şi nu este pentru că nu vrea să fie,

pentru că nu a făcut nimic ca să fie”– C. Noica in

Jurnalul de la Paltiniş de Gabriel Liiceanu)

Îmi amintesc versurile unui poet canadian :
- Ce-ai face dacă aş muri?
- Ţi-aş scrie un poem.
- Şi m-ai jeli?
- Da.
- Mult?
- Depinde de succesul poemului!
Ai zice că domnul Gabriel Liiceanu şi-a scris o carte. De succes.

”Asta e: cel mai greu lucru e să devii paznicul propriei tale vieţi. Să-i dai numai ce-i face ei bine, să o conduci cu mâna uşoară, să nu o laşi să se împotmolească în toate smârcurile, să fie mânată de alţii în direcţiile în care vor ei, hăituită de ocazii de tot soiul. Să spui ”nu” când nu ai nimic de dat şi nimic de primit. Viaţa mea ! Acum, când o văd împuţănându-se, o strâng bine la piept şi o apăr de toţi cei care, plini de bune intenţii, vor să mi-o ia.”

Cel mai important este sa devii stăpânul propriei tale vieţi. (..) Să nu te laşi dus de "impulsul execuţiei" sau de ”impulsul stresului”. (..) Sa nu laşi Eul 1, cel prin care ceilalti se inghesuie in viata ta, sa te conduca, să te micşoreze. (..) Să dai întâietate Eului 2, cel prin care se manifestă darurile tale înnăscute, cel care este şansa ta de a-ţi creşte viaţa. Pentru că este viaţa ta.

(Jocul interior, Tim Gallwey)

Da. Nimic nu se întâmplă fără rost - fără a-ţi spune ceva.

Am citit cartea domnului Liiceanu în perioada în care traduceam două cărţi din

celebra serie a lui Tim Gallwey, The Inner Game.

Şi iată că am dat peste acest ”studiu de caz”.

Ce joc, ce ghem disecat secvenţă cu secvenţă!

Zice domnul GL ironic ”(..) recursul la ştiinţe, invocate la nivelul Science et vie”, şi

recurge la sine, ca fiecare om de e în viaţă.

La vie e Roza, care-şi face poza – vorba mea.
”Dialogul nostru autentic nu este decât cu viaţa şi cu cei care,

înaintea noastră, au stat de vorbă cu ea.”

Da, domnul Liiceanu e postcoce – vorba dumnealui. Frumoasă. De succes.

Orice întâlnire cu un necunoscut e întâlnirea celor cinci simţuri ale tale cu Altul:

îl vezi, îl auzi, îl miroşi, îl guşti, îl atingi, îi afli faptele. Nu ai altă cale la el.
Şi astea sunt şi amintirile care rămân. Vorbele vin apoi, şi îţi rămân ca făcând parte din cel necunoscut numai în măsura în care au trezit în tine un sentiment, o emoţie.

Ce e tragic pentru un necunoscut e că el există pentru cel care doreşte să-l cunoască în măsura percepţiei şi capacităţii acestuia de a-l schimba în cuvinte. Ce greutate pe cel ce cunoaşte!
”Dificultatea pe care o generez continuu când e vorba de a-i lăsa pe alţii să ajungă la mine. Ca să o facă, trebuie să găsească o formă convenabilă pentru gustul meu afectiv.”

Da, ca să ajungă la altul, afecţiunea trebuie să aibă.. gust :)

Are Nichita Stanescu un vers: ”schimbă-te în cuvinte să nu te mănânce viermii.” Acesta este actualul gust afectiv. Se simte spaima de vierme a domnului GL - `brânciul`, cum zice de câteva ori în carte – de a salva pe.. cineva!, disperarea că NU STIE cine este acel cineva!, conştientizarea recompunerii pentru a nu fi descompus.

”Dorm în h mic.”
Mi se pare propoziţia care face cartea. Makes my day. Makes the book. Makes the life.

Nu spune în ‘h’ – un semn care, grafic, este echivalent din punctul de vedere al cititorului cu ‘h mic’. GL adaugă acest ‘mic’. Şi când citeşti asta ştii că ţi se adresează ţie, cel care citeşti: fii atent, aş vrea să vezi bine asta!

”Dorm în h mic” face cartea aceasta sa respire. Să fie vie. Să trăiască.

Ea dă sloganul cărţii – hai să ne întâlnim cu ăsta, cine-o fi el!

«Hai să fim atenţi la el » este, într-adevăr, cum şi spune GL în mai multe locuri,

«Hai sa fii atent la tine!»

Aceasta e urma cărţii în cititor. Oglinda urmei întâlnirii cu necunoscutul în autor.

Urma rămâne numai dacă ai fost atins de ceva, dacă te-a durut.

”Orice carte adevărată este o rană devenită spirit obiectiv.” – zice GL.
Câtă disperare, atâta întrupare. Domnul GL e disperat cu adevărat.

E greu sa fii disperat în vazul lumii. Nu se face – you must behave yourself!
Trebuie să te porţi pe tine aşa cum eşti în vederea (sic!) altora.
” - Dar eu nu sunt nici asta, nici asta, nici asta!/ - Tu eşti şi asta, şi asta, şi asta, Ţvetaketu” – parcă îl auzim pe domnul Noica povestind celor doi copii (!), Între vremuri fără maluri/Sus, la locul Păltiniş. (Jurnalul de la Păltiniş, ”poezia lui Andrei”)

Între a fi ce-ai fost/eşti (pentru alţii) şi a fi ce ai fost/eşti (pentru tine), GL are un comportament scălâmb şi tocmai de aceea credibil. E o carte frumoasă.

Începe cu evocarea unei amintiri de la patru-cinci ani. E vârsta - starea - la care ceea ce simţi trece necunoscutul direct în cunoscut. Este starea la care vrea sa regreseze autorul pentru a se întâlni cu cel care e. Numai că nu e la o şedinţă de terapie, nu e asistat de un specialist. E asistat de.. necunoscuţi. Şi, mai ales, de Necunoscutul cu care se întâlneşte. Aşa că autorul progresează în încercarea de a se întâlni cu el - citeşte cu sine.

Îl/se urmăreşte în toate cotloanele prezentului, într-un joc de-a "adevăratelea".

”Şi atunci am văzut ceva care mi-a luat respiraţia, apoi, când mi-am recăpătat-o, m-a făcut să urlu. Prin mijlocul străzii, la câteva zeci de metri, se apropiau, nefiind mult mai mari decât mine, nişte fiinţe care îşi agitau braţele, când împungând cu ele aerul din faţa lor, când ridicându-le în sus şi zbierând. Numai că în locul feţei omeneşti aveau altceva, ceva ce nu mai văzusem niciodată, o expresie a chipului care rămânea împietrită, mereu aceeaşi, indiferent de mişcările corpului. Mă întâlneam pentru prima dată în viaţa mea cu o mască.”

Masca apare de multe ori în carte, printre nenumărate citate – e ca şi cum se repede să acopere iute Necunoscutul, autenticul pe care autorul vrea să-l cunoască. E o mască ce nu sperie.

E masca-unealtă. E masca apropriată.

”Fiecare om, pentru a-şi păstra misterul, ar trebui să poarte o mască, sugerând tot timpul că în el exstă şi altceva decât, mânat de o zgârcenie bine calculată, lasă îndeobşte să se vadă.”

Aş face observaţie cred, importantă,

(şi, vorba autorului - preluată din Heidegger -, pornită dintr-un ”ustensil”)

nu ingropi niciodată masca, ci doar mascatul.

În tratatul despre ”Mască şi Timp”, masca nu suferă de timp, nu se îmbolnăveşte de moarte (Kierkegaard, desigur :)). Dar, purtătorul ei, Necunoscutul – O!, ce scrâşnire de dinţi.
De îndată ce numeşti ceva, ceva-ul există într-o oarecare măsură.
Tratatul despre ”Mască şi Timp” nu s-a scris. Dar el există deja.
Poate este chiar această carte.

Maşti celebre. Uimirea că Eminescu scria liste de cămăşi,
că Arghezi se culca cu Paraschiva şi Călinescu şi-a lovit medicul pe patul de moarte. Ok.

Cum spuneam, orice întâlnire cu un necunoscut e întâlnirea celor cinci simţuri ale tale cu Altul : îl vezi, îl auzi, îl miroşi, îl guşti, îl atingi, îi afli faptele. Văzut de sus, GL doarme în ”h mic”, dirijează la volan sau se chinuie, căzut în zăpadă, să descuie o maşina (a sa :)); auzit prin ghişeu, GL şopteşte somnoros, auzit dimineaţa se dă cu spray-uri pe muzică de Vivaldi (dar niciodată Anotimpurile); mirosit de aproape GL are damf de Bulgari; gustat, GL îţi lasă un gust de tester de Clinique (dacă testerul ar fi de lins); dacă îl atingi, simţi ganterele de dimineaţă şi chiolhanurile din tinereţe; despre fapte - deşi zice că are ”Bucuria că am trecut prin viaţă fără invidie”, mai încolo zice că: ”(..) brusc am simţit că-l invidiam pe autor.” Autorul cel invidiat era chiar el. :)

Sunt în carte câteva persoane publice la care referinţa e amoros-ireverenţioasă (Noica included: zice că e ”un urs alb, ursul Fram” - urs de circ - el, care făcea distincţia între caii de tracţiune, cei de circ şi cei de curse) Ce ai putea să zici despre un Necunoscut care face astfel de fapte? Ori ce zice Noica în Jurnalul de Păltiniş: ”De altminteri, nu văd cum eticul ar putea să nu revină condiţiei creatoare autentice. Iar când se întâmpă să nu-i revină, această carenţă trebuie întâmpinată cu milă, şi nu judecată. (..) de fapt, judecata te coboară, pentru că îţi dă o superioritate pe care ţi-o acorzi singur.” Ori ce zice GL aci: ”La moartea mătuşii mele, (o vecină) a primit de pomană un set de dessous-uri. L-a luat, a dat o fugă până alături pentru scurt timp şi a revenit ridicându-şi fusta în faţa asistenţei, pentru ca să vadă toţi ce bine îi veneau chiloţii răposatei.”
Şi asta este onestitatea cărţii. Şi contravenţia de imagine pentru care îşi asumă amenda.

Şi durerea. Şi faptul de a te vedea viu. In h mic.

”Odată ce ai depăşit jumătatea vieţii, începi să simţi apăsarea timpului între omoplaţi (greutatea anilor), care creşte apoi de la un an la altul. Până la brânciul final.”
Cum să suporţi uşurătatea fiinţei tale grele în altul, Necunoscutul? Cum să faci să apeşi ca să fii amintit? ”Îmi spun, în mijlocul unei discuţii: îşi va aminti asta când nu voi mai fi.”

Te joci. Redevii copil:
”Ideea lui Kant că ne naştem majori mental, dar că pe drumul vieţii (prin educaţie?, prin absorbţia prejudecăţilor?) devenim minori.”
Şi GL îşi dă voie să se joace şi să simtă bucuria că se joacă şi, astfel, se întâlneşte. Zice :
”Revoluţia comunistă: o ţară se pomeneşte peste noapte la cazinoul Istoriei, joacă şi pierde totul, rămânând în pielea goală.”
Simţi din topică plăcerea găselniţei, bucuria mărgicii. ”la cazinoul istoriei”.

Măiestria lui GL stă în faptul că ştii, citind, că o să reia sintagma întocmai.

Şi asta face – la câteva pagini distanţă.

Sau joaca spontană (!) cu cititorul pe tema bărbii, firimiturilor, mătreţii şi lui Dumnezeu.

Cele patru-cinci variante pe care le ”lucrează de faţă” cu omul care citeşte:
”Când mă gândesc la X, îmi vin în minte firimiturile de pâine care-i poposeau în barbă şi mătreaţa care (..).
Se scărpina în barbă şi mătreţa îi cădea (..).
Se scărpina cu tâlc în barbă în timp ce vorbea despre Dumnezeu, şi mătreaţa (..).”

Văzul e un simţ. Îl vezi pe autor. Îl simţi. A ieşit din carte. Te-a întâlnit.
Da. Domnul GL. Cu dragul tot de sine. Cu drag de sine - tot. Cu tot dragul de sine. :)

GL s-a exersat cu succes în întruparea altuia – Constantin Noica.
Si acolo dormirea în tren (nu în ”h”) este ieşire din carte: cum aţipeste Noica pe drumul de la Bucureşti la Sibiu. Dali îl invidia pe Velazquez pentru Las Meninas – spunea ca privind tabloul, simţi că respiri aerul din acea încapere. Prin pagina aceea a domnului GL eşti în acel compartiment în care Noica doarme.

Prin pagina aceasta îl pipăi pe GL. Da, domnule Arghezi, este!

Tot în Jurnalul de la Paltiniş, e povestea cu greşeala de nemţească: Noica, la patru ani, stând pe oliţă, zice ”Ich denke Mich.”
Cred că aceasta este metafora care se plimbă prin carte ca trandafirul lui Eco prin lume.
Ca să existe trandafirul - şi nu doar numele lui – trebuie să-l miroşi.
Necunoscutul cu care s-a întâlnit GL există. Şi poţi să râzi bine cu el.

Pe GL îl ştiu de la televizor (vai!) şi de la câteva lansări de carte.
Şi de la masa din dreapta-spate dintr-un restaurant bucureştean în care chelnerii îţi spun namaste! Pe Necunoscut nu l-am văzut în niciuna din aceste ocazii.

”După câteva ieşiri la rampă, porţi deja o mască, una care te precede în orice împrejurare publică. Va fi întotdeauna prea târziu ca să mai sugerezi că ai, ca toţi oamenii, mai multe feţe, şi că lumina trece diferit prin densităţile diferite ale fiinţei tale.”

Uneori, l-am întâlnit aici, în această carte – om către om şi mare scriitor:
”După ce am scris Despre limită, mi s-a părut că, în sfârşt, am înţeles cum stau lucrurile cu omul. Numai că astăzi nu mai ţin minte ce am scris acolo.”
Alteori, mi s-a părut, tot aici, că văd un mim cu mască – ”eul devine vocabulă vidă”.

După ”Încercarea în politropia…” e prima data când mi se întâmplă să mă întâlnesc din nou cu Gabriel Liiceanu cu Necunoscut cu tot, şi să mă bucur: de cunoştinţă - şi de recunoştinţa sa pentru.. one tropos :)

Pentru că domnul GL s-a recunoscut (sic!).

Asta – ce urmează – poate fi un PS:
Este posibil să nu mai faci diferenţa între Mască şi Necunoscut? Să nu mai fie nimic care să deosebească pe purtător de ceea ce poartă?! pe spirit de obiectivarea lui?
Da. La Fiul Omului – zise ea şi semnă, ca un copil al pluaii ce suntem toţi.

Magda Bunea

if you read untill here :)))
it is a 100% probability to enjoy:

http://coaching2success.blogspot.com/2010/07/exista-fiinte-prin-care-dumnezeu-m.html



http://coaching2success.blogspot.com/2010/09/mandra-si-trista-poveste-neasemuitei.html

Domnule, ce de raspunsuri POT oamenii..

...si nu le (d)au pana cand nu sunt intrebati!
:)

Ia sa avem noi in fata ochilor intrebarea:
“Daca ai putea sa schimbi imediat si fara costuri
orice parte abusiness-ului, job-ului sau ocupatiei tale,
cu ce-ai incepe?”
http://www.mihaistanescu.ro/

Si sa vedem ce ne-a facut!
Clar, ne-a facut sa ne simtim bine – pentru ca suntem puternici :
toti am zis ca PUTEM sa schimbam ceva.
(de exemplu: mesele,”minele”, mentalitatea (altora), probabilul,
tzara (… ),reluarea, ”cum-ul”, oboseala,
privirea, mentalitatea (proprie),birocratia (altora – sic !),
facerea, cum-sa-te-faci-inteles)

Ceva-ul ne-a luminat cadrul de referinta/viata, de !/
Si ne-a dat masura distantei intre noi si ceva-ul de schimbat.

Distanta ne-a dat masura timpului necesar s-o strabatem.

Timpul – fiind bani – ne-a dat costurile
pe care le vom avea ca sa schimbam ceva-ul.

Costurile ne-au facut (din nou !) sa ne simtim bine:
suntem b o g a t i –
o sa avem nevoie de MULT timp sa schimbam ceva-ul!

Doar o singura persoana, saraca (!), e (SMART) achievable
in termenii qestiunii:

a(q)=min(t,c)
(unde a - answer/q - question/min - minim intre/t - timp, c - cost)

În rest, toată lumea are cele mai bune motive
sa NU schimbe nimic.
Tineti minte antrenamentul pentru ”cresterea stimei de sine”
in clasa a 2-a:
am cravata mea - sunt fericit!
si ma mandresc cu ea - sunt multumit!
flutura in vant
zalog de legamant...
asa si noi:
...am problema mea - sunt fericit!!!

Altfel, si io, ca gutuia...







Perfecta alegere, domnule coach, pentru aceasta intrebare –
grea, strepezitoare, dulce.. cand e coapta
:)

(ce a trebuit sa tastez eu ca semn ca sunt om si ca exist ?!
”COACH” !mwahaha, ce-mi place sa vin pe la tine, Mihai )

Are people reluctant to success?! How come? (1)

I noticed that the very effect of any good coaching question
is the ‘immediate success’ of the people you coach.
‘immediate success’ =
the body’s feeling when the child makes his very first baby-step;

a feeling of lightening and wellbeing after getting

into the chosen action, on the begining spot.

And yet there is a kind of resistance...

I put this question on few dedicated groups on LinkedIn.
Here you are some answers:

The resistance you mention is a fact of life.

The answer is in the beliefs, such as "is bad to be rich" or

"I cannot be more successful than my father" and may others.

As coaches, have to search in the meta-levels for the real reason of reluctance

and help the coachee to understand the ultimate benefit of his/her objective.

///Carlos Ortega

We humans have amassed an enormous amount of

a sense of guilt, unworthiness, fear, grievances, doubts, etc.,

and these impact our happiness and

our abundance and our ease and our success.
Until we unravel all of this, or at least some of it,

the results we see in our lives will take different forms

but will be exactly the same as the results we've always had.
As coaches, we can either help our clients

let go of some of this stuff or

we can help him or her fight and scratch his way past it,

the latter choice resulting in some apparent success

that will only be lasting as much as the new success

has replaced the old unconscious thought patterns,

which isn't much.
///Miles Kierson

We are creatures of habit.
We become accustomed to the negatives in our lives

and failure becomes more comfortable than success.

This leads us to find confirmation of

our most deeply held negative images
about ourselves in everything that happens around us.
These become stubborn shells
that are very difficult to break through.
///Albert Nacson

I think that the root of all resistences,

most of the times are the beliefs.

These beliefs, can act as a limiting thought,

then, is very important to know which beliefs are behind some behavior,

and especially provoke a questioning

if those beliefs are logical or whether they are healthy.

///Manoel Medeiros

This is also a nature v. nurture issue.
I believe that we naturally embrace success,

but negative parental, social and environmental influence in early life

can impede this,

and some of us can even fear success.
///Simon Broomer

Read forward here: are-people-reluctant-to-success 2

target is about to get bored

Reclama la asigurari de viata/ astra
Panou
Titlu/stanga:
Te tratam altfel.
Descopera placerea de a fi asigurat.
Imagine : domnisoara agent de asigurari, dotata cu PC mic.
Ce ne arata ea, pe stanga, cu distanta dintre degetul mare si aratator?
Cat de mic e laptopu'!
Ce citim noi, pe coloana, cu nonverbalul duduii cu tot ?!
‘Descopera placerea de a fi asigurat. Atatica de mica.’

Reclama la credit ipotecar/ millenium
Afis.
Fericirea incepe acasa. Blabla dobanzi chestii.
Care e propozitia care urmeaza reflex in mintea noasta
dupa ce citim unde incepe fericirea ?
Fericirea incepe acasa si se sfarseste la banca.

Cred ca pana si culmea comunicatorilor
- publicitarii -
ar trebui sa tina seama de cadrul de referinta.
Ca in coaching.

Coaching is about language.
Language is about product.
Product is about need&desire.
N&S is about target.
Target is about... to get bored
with a lot of advertising addressing unexpected
frames of reference into his mind!

”Există fiinţe prin care Dumnezeu m-a iubit.” Sfantul Martin

Cu ochii deschişi – e cartea în timpul căreia a murit Ţuca…e aşa cum a murit Ţuca…
Acum 2 ani.

Yourcenar zice: Moartea nu te scoate în afara Universului.
Acum. Aud exact cum rasuna usor infundat, in doi timpi, podeaua cand sare de pe fotoliu sa vină inaintea mea. Aud exact. Imi amintesc cum venea pe hol, sa vada ce fac in bucatarie, si cum se aseza incetisor pe codita, sfios, asteptand ce parere am. De regula o rugam sa nu stea pe gresie si sa vina pe covorasul alb, special cumparat, sa aiba ea unde sa stea pe hol. Se muta acolo, pas mic dupa pas mic, cu o sovaiala delicata, sa nu greseasca locul pe care i-l indicam cu mana. Apoi, dupa cateva momente, relaxata ca acolo e, se aseza pe labutele din fata, rasucind capsorul de mai multe ori, pana cand gasea pozitia pe care o dorea. Apoi ofta a usurare.

Imi amintesc cum mi-a dat-o la telefon Bogdan, in septembrie anul trecut, cand eram la Viena, pentru ca ea era ingrijorata.

Îmi amintesc cum am gasit-o stând lângă uşă, acum patru săptămâni, şi am împins-o când am intrat, neştiind că e acolo, cum am mangâiat-o şi am întrebat-o ce e cu ea acolo, şi am îndemnat-o să meargă în cameră, şi ea s-a dus, încetişor, cu mersul ei săltat din ultima vreme, pentru că nu se sprijinea decât în lăbuţa stângă, şi trebuia să facă un salt mic cu ajutorul lăbuţelor din spate pentru a înainte. Ştiu că i-am lăsat un bilet Siminei pe uşă, să aibă grijă cum intră în casă.

Imi amintesc cum se auzea un chiorait mic dinspre burtica ei, ca zgomotul pe care il face un papuc de plastic daca prinzi aer intre talpa si el, cand refuzase să manânce ceva o zi intreaga.

Imi amintesc ca am pus niste picaturi cu ulei aromat si am uitat ca lumanarea aia va evapora repede continutul, si incepuse sa sfaraie si sa fie fum, si Tuca coborase din patutul ei si mersese langa usa de la balcon, unde era aer. Asta se intampla acum cinci saptamani doar. Vreau sa se mai reruleze o data!

Imi amintesc cum stateam cateodata in camera Siminei, la televizor, si dupa ceva timp auzeam acel pam-pa al sariturii ei de pe fotoliu, cum aparea in cadrul usii, privind cercetator camera, fara sa ma vada din prima, si abia dupa ce vorbeam inainta intrebator spre prag. Ii spuneam sa stea pe covoras, pe hol, si se aseza cuminte, tragand cu ochiul la mine. Daca vedea ca e program lung, se ridica si o auzeam sarind inapoi pe fotoliu.

Fotoliul. La un moment dat, acum cateva luni, a fost clar ca nu mai poate sari inapoi. I-am luat un scaun jos din pai, cu o perna deasupra. Mult timp se ducea tot la fotoliu, punea labutele sus si hmhîia ca vrea sa o pun acolo.

Imi amintesc cum venea tacticos, dar cu pasi hotarati, sa miroasa pungile de la supermarket. Pufăia în dreptul fiecăreia, întârziind în dreptul celei care mirosea a cărniţă. Apoi se aşeza demn, privindu-mă cu încredere în ochi. Vorbeam cu ea pe tema bunătăţilor şi poftei şi, în momentul în care deschideam pachetul cu pricina, se ridica şi făcea câteva cercuri în jurul dânsei. Când era mai tânără, erau şi ţopăieli micuţe şi un lătrat nerăbdător şi alintat. Cercurile s-au împuţinat si erau din ce în ce mai lente, dar până şi cu micul bandaj, cu doua săptămâni înainte de 27 iunie, a făcut acest gest de înţelegere şi recunoaştere între noi. Ziua de 27 iunie, da, vineri, pentru mine şi Tuca avea să fie numai dimineaţa acelei zile. Am mangâiat-o uşor şi i-am spus că totuşi trebuie să manance ceva. Cred că am pus-o putin pe ziar, crezând că vrea să facă pipi, apoi am luat-o în braţe. Am ţinut-o în poală cât am băut cafeaua în bucătărie. Era mică şi speriată, cu capul băţâind din când în când. Am stat întinsă în pat, cu ea pe piept, mângâind-o încetişor, leganându-mă of Ţucuţa mea, draga mea. Ştiu că am ridicat-o mai sus pe umăr, să îşi sprijine capul de obrazul meu, şi am plâns încetişor, şi ea se uita la mine, cu capul puţin ridicat, şi privea parcă încurcată. Imi amintesc ca m-am ridicat sa mergem sa ne cantarim - o data cu ea in brate, o data singura, si diferenta era doar de trei kg si opt sute de grame, adica slabise mai mult de o jumatate de kg. Am lasat-o pe pat şi am zis lasa ca reparam, si i-am facut ceai de fructe şi am fiert niste orez. Am amestecat cu niste bobite inmuiate si i-am dat putin ceai, apoi, cateva boabe de orez. Am asezat-o pe pat, intre pernele gri, sa nu ii vina sa vomite. Pernele le-am găsit în aceeaşi poziţie duminica seara, cand am venit după ce o ingropasem. Si nu m-am putut opri sa plang, sa le mangai si sa le miros.

Yourcenar zice: să fii pe de-a întregul al altora. Să te muţi TOT.

Acum. Aud exact cum se şterge la ochi cu lăbuţele, cum scoate mici sunete cu h scărpinându-se, cum se foieşte pe pernuţa ei când sună ceasul, aşteptând să mă ridic şi să vorbesc cu ea. Ştiu cât mă mai lasă până când o să ofteze cu mare năduf, semn că am depăşit îngăduinţa dumneaei.
:)
E bine.

Taşa - a whuffie brand

ca sa vezi magnetismu' ---
ieri, dupa prezentarea excelenta a Bogdanei Butnar la Biz
/HIGH IMPACT BRANDS/
(Efectul ”whuffie” -
importanta capitalului social online pentru branduri)
ajung in casa virtuala, si hai sa vad
ce a mai zis catelu nostru

tradus de fiica mea.
si catelul ajunsese inaintea mea la notiunea de whuffie!!!
http://www.thewhuffiebank.org/tasa_chihote

mi-a placut mult ce/cum a zis Bogdana.
m-a amuzat ca o firma trebuie sa se comporte 'social' (media)
ca un coach 'personal' (media)
media inseamna mijloace de trasmitere sau,
mai pe şleaul intelesului:
mijlocirea omului de către om!
hehe ---
a lui/om, către sine (coaching)
a produsului, către el/om (comunicarea de /high impact/ brand)

am sa scriu.. o poezie pe chestia asta!!!
multumesc pt ocazie :)
dl goethe zice ca poezia e ocazionata.
dl pasternak zice ca poezia e limbajul cel mai rapid.
felicitari, Bogdana, vorbesti.. iute (!)
(ah, minunata limba, cum se plimba ea prin sensuri
ca trandafirul lui umberto eco prin lume :))