Mândra si trista poveste a neasemuitei mele Bunici

Azi, 23 septembrie, ar fi fost ziua ei.
Ia sa vedeti ce PR avant la lettre,
ce demnitate, ce curaj de a numi ce e rău ca fiind rău..

Tovarăşe Preşedinte al CAP…
În urma trecerii cu măsuratul pentru a a stabili terenul
ce se cuvine noua, locuitorilor de la sate,
am rămas cu o nedumerire.

Eu sunt Diaconu Alexandrina, în vârstă de 68 de ani,
pensionată din învăţământ, unde am lucrat 35 de ani.
La toate cerinţele şi sarcinile ce mi s-au încredinţat
am lucrat cu mult drag şi tragere de inimă.
Ştiu consătenii cum am desfăşurat muncă şi la CAP
(nu numai la şcoala – nota mea).
În afară că şi soţul meu a lucrat până în faza istovirii vieţii.
Acum sunt văduvă de trei ani de zile.
Cu toate suferinţele bătrâneţii,
mă strădui ca să îmi păstrez bunurile ce am agonisit în familie,
la un loc cu soţul meu, timp de 44 de ani.

Am cunoştinţă de dispoziţiile şi cerinţele noii vieţi
ce se deschid în socialism,
însă e o lovitură sufletească ce mi-aţi produce,
în puţinele zile ce le mai am,
dacă şi din lotul ajutător ce se cuvine pensionarilor vârstnici
mi-aţi ciunti.

Grădina mea ar putea, mai degrabă,
fi un prilej de destindere sufletească
nu numai celor trei copii şi cinci nepoţi ai mei,
ba chiar şi unor vizitatori străini
ce ar vrea să cunoască biserica veche
ce e aşezată alături de acest lot ajutător.

Grădina este împodobită cu tot felul de pomi fructiferi
şi este întreţinută şi ca exemplu pentru cei tineri, pot spune.
Şi nu aş vrea să-mi văd pomii sfârtecaţi de huligani şi leneşi.

Alex. Diaconu