de unde le scot!?

Cititul îţi dezvoltă „tăcerea prezentă” - io dixit.
!
Moaaamă, hai că zic unele de mă mir şi eu :))
Cum se vede, le şi uit! Noroc cu oamenii cei minunaţi care citesc pe aci prin bloccculeţul meu că ''îmi aduc aminte de mine''*.
Cuotabila e de aici:
E tare păgubos să aştepţi să se termine ceva ce se termină oricum, care nu depinde de tine

Despre tăcere, chiar cu graţie - aici:
Înţelegerea cu tăcerea

*''îmi aduc aminte de mine'' e dintr-un text mai vechi, când aveam altă meserie :) Mdeci, le scot din mine, domnule :))
Despre poezie cuvintele îmi vin aşa, macondiene, doar şi poezia e un ţinut în care plouă câte 100 de ani, şi unde. în general, femeile şi daimonii pribegesc între cer şi pământ (şi magnetismul stă în cuvânt), de unde lumea pleacă şi câteodată nu mai vine (ah!, mi-am adus aminte de mine...), şi unde toţi citesci aceeaşi carte în care nu scrie nimic despre tine, muritorule, trecătorule, şi totuşi nu o laşi din mână, chiar umbli la virgule, ce să faci?, muţi cuvintele dintr-un loc în altul şi te uimeşte că ele se lasă (paerşiv, cuvântul!, niciodată nu îmi spune că sunt, nevermore înseamnă că odată a fost. (din volumelu' Despre câteva lucruri fireşti)