"Eu nu cer de la orator să mă lumineze, spune Caragiale,
adoptând ironic rolul admiratorului unei asemenea retorici -
îi pretind să mă-ncălzească.
Oratorul trebuie să vină la tribună furios ca un leu,
şi când o striga odată Fraaaţilor!
să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc.
El n-are nevoie să spună nimic de la tribună;
dar trebuie să mă-nfierbânte;
să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec;
să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu;
să-mi dea creierul de pereţii capului
prin salturi enorme de propoziţii,
chiar ilogice, chiar absurde,
stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontanee,
până m-o năuci, până m-o face să scrâşnesc din dinţi
şi să strig ca un turbat: sus poporul![..]."
Preluare din România literară, aci
http://www.romlit.ro/s_se_revizuiesc_primesc
Cum se vede, e vorba despre.. căldură,
adică despre emoţii.
Să fie vorba numai despre inteligenţă emoţională?!
Am mai scris pe scurt despre inteligenţă emoţională aici:
Cum simt sinele altuia în sinea mea.
Am pus dinadins acest tag la postarea respectivă,
ca să atrag atenţia că fără cunoaşterea - şi recunoaşterea! -
valorii (şi valorilor, desigur) celui căruia îi vorbeşti,
"căldura" discursului e o formă de manipulare -
lipsită de morală, desigur.
Ia să vedem un discurs exemplar:
J.F. Kennedy zice:
"I take the pride in the words Ich Bin Ein Berliner"
Este exact mândria acelor zeci de mii de oameni din
Berlinul de Vest - mândrie speriată de nemernicii de după zid.
Ce a făcut J.F.K.?
A simţit sinele acelor germani în sinea sa.
Transcrierea discursului aci:
Ich Bin Ein Berliner Speech
"Căldura" fără simţire, da, e curat nesimţire, coane Fănică...
Degeaba deprinzi skill-uri de inteligent emoţional -
dacă nu eşti inteligent moral, nu faci decât să schilodeşti asistenţa.
Aşa că, până la urmă, e vorba de acelaşi lucru:
(Re)cunoaşte pe altul ca pe tine însuţi.
Postări
