Da, am multe cărţi, şi bune. Totdeauna
am citit mult.
Cititul îţi dezvoltă „tăcerea prezentă”,
ca să zic aşa,
iar asta este tehnica de bază în coaching –
aveam să aflu mult mai
târziu.
Poate aşa am ajuns să fiu antrenor până să ştiu că e o meserie –
chiar din liceu, erau colegi lângă care tăceam bine :)
şi ei găseau
singuri soluţii la problemele lor.
Cititul îţi dezvoltă ascultarea,
atenţia la altul.
Explorarea pereţilor şi găsirea cailor verzi –
verzi,
adică buni de mers înainte.
Pe de altă parte, orice mare scriitor e
un coach avant la lettre –
am şi o rubrică pe blog numită aşa.
Pentru că orice mare scriitor e
foarte atent la el însuşi,
are, cum ar fi, un coach interior căruia îi
acordă toată atenţia.
La Eminescu se vede foarte frumos cum
funcţionează.
Zice el că e preocupat să „găsească punctul întrebării”,
pentru a creşte, pentru
„a ridica lucrurile asupra manierei lor de a
fi”.
Este exact ce propune coachingul profesionist:
să măreşti cadrul de
referinţă, să cauţi opţiuni,
să faci altfel lucrurile, mai bine pentru
viaţa ta.
Un pasaj forte frumos de antrenare este în Şotron,
minunata carte a lui Cortazar:
„Am impresia că îndată ce am să îndrept
ca lumea cuiele,
o să ştiu la ce îmi sunt de folos.”
Ce e foarte
interesant, şi mă validează ca profesionist în ale citirii –
dar şi în
ale coachingului! –
e că acest pasaj pe care l-am reţinut bine
e tocmai
sămânţa din care a crescut cartea,
aşa povestea Cortazar într-un
interviu.
Cititul te antrenează să simţi esenţialul – punctul de creştere.
Aş vrea să mai adaug că mă ocup şi să
transmit obiceiul lecturii,
explorez cu un domnuleţ minunat
(pe care nu
îl cunosc decât din postări!)
varianta ca toată lumea să vină la nunta
lui
cu cadoul într-o carte, nu în plic :))
din interviul de aici: