Am ales titlul din formare (sic) profesională: cadrul de referinţă este un termen de.. rutină în coaching - care coaching este, organic, un demers creativ de vreme ce aduce ceva nou - soluţia - pentru o situaţie existentă - problema.
O studentă mi-a spus recent că a fost surprinsă când un profesor a afirmat că şofatul este un act reflex. Cum e posibil aşa ceva? Să nu gândeşti când conduci?! Pare un paradox şi, ca orice paradox, pune la încercare cadrul nostru de referinţă şi ne permite să privim situaţia din perspective noi. Reflexul este o rutină implementată cu trudă şi atenţie într-o perioadă de timp relativ semnificativă: mersul, felul în care folosim tacâmurile şi alte obiecte se formează în copilărie, de-a lungul unor ani; şofatul - de-a lungul unor luni. Cum ar fi să participi la o cină la care singura conversaţie este formată din propoziţii de genul „acum apuc lingura de coadă; o ţin paralel cu tăblia mesei; o bag în supă; o ridic 30 de centimetri etc.” Este, desigur, un exemplu extrem, dar el arată cât de importantă e rutina în calitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Şi a celor din preajma noastră: ce s-ar face omul pe trecerea de pietoni dacă şoferul, în loc să fie atent la drum, ar fi ocupat să se gândească la cum ţine mâinile pe volan sau dacă e cu piciorul pe pedala potrivită?!
La nivel de activităţi personale, rutina este „obicei” − merg pe acelaşi drum la job, aşez scaunul într-un anume fel, obiectele se află pe birou într-o ordine anume −, iar la nivelul organizaţiei, este „program”, „procedură”. Sunt aspecte evidente chiar şi în modul în care funcţionează departamentele creative: „să nu existe reguli” este o rutină!
The „knowledge worker” routine is creativity
Fără să fie exclusiv una sau alta, activitatea în cadrul oricărui job se plasează undeva între „urmează strict reguli şi proceduri” şi „evaluează şi ia decizii în orice moment”. Odată cu evoluţia tehnologică din ultimele decade, aşa-zisa „orientare pe rutină” în muncă, aşa cum era înţeleasă în perioada dezvoltării industriale, e din ce în ce mai rar întâlnită. A trecut ceva timp de când Peter Drucker a lansat termenul „the knowledge worker” – angajatul care lucrează cu informaţii, cunoştinţe. Întotdeauna, societatea s-a dezvoltat folosind, de fapt, creativitatea membrilor ei. Dar, în trecut, perioadele în care avea loc schimbarea erau mai lungi decât durata unei generaţii, fapt ce făcea să fie valorizată rutina.
De câteva zeci de ani, schimbările au început să se producă în ritm rapid: au loc câteva pe parcursul vieţii active a unei persoane. Rutina în efectuarea unei activităţi, în înţelesul care i se aloca înainte, a ajuns nu numai să nu aibă valoare, dar chiar să fie o piedică în performanţa personală şi organizaţională. Reactivitatea angajaţilor, dar şi cea a organizaţiei, dificultatea ei de a se adapta la noile condiţii sunt strâns legate de paradigma în care a nu face altfel era sinonim cu excelenţa. Noul cuvânt de ordine este „proactivitatea”, iar noul management este cel al schimbării. Noua rutină e creativitatea!
Reconsiderarea creativă a rutinei
În faza de început a industrializării, s-a considerat că există două interacţiuni specifice la locul de muncă: „persoană – maşină” şi „persoană – persoană”, timpul petrecut în prima „relaţie” fiind covârşitor mai mare decât cel alocat celei de-a doua, în general chiar „penalizat”. Astfel, dobândirea rutinei era totuna cu performanţa în munca respectivă. Odată cu scăderea timpului alocat interacţiunii cu maşina, a fost observată o interacţiune nouă, care, deşi mereu prezentă, fusese cu totul trecută cu vederea: relaţia omului cu el însuşi.
Toate trei au caracteristici comune: intenţionalitatea, atenţia, învăţarea, controlul alegerilor pe care le face persoana, capacitatea de rezolvare creativă a problemelor apărute − sensul pe care îl alocă omul respectiv vieţii lui la serviciu. Ritmul schimbării a atins un nivel atât de mare, încât omul ajunge în situaţia paradoxală de a nu mai avea timp pentru acest dialog interior − rutina s-a mutat din muşchi în cap: oamenii nu mai pot funcţiona dacă nu au mintea ocupată cu ceva. Sediul creativităţii este „sub ocupaţia” stresului – stresul a ajuns o ocupaţie în sine. Cum spunea un mare jucător de golf: „Eram foarte ocupat să fiu ocupat.” Caz în care, desigur, nu mai poţi să fii ocupat să fii creativ. Ce-i de făcut?
Take your time/Settle down/if you want you can...(Cat Stevens)
Marshall Goldsmith propune un algoritm simplu să ne formăm o rutină folositoare: ''being at your best'' (sic!)
Imagine din ultima carte a lui Marshall Goldsmith, Triggers: Sparking positive change and making it last
(to be continued :))
Postări
