Culmea!

Circula pe vremuri seria de cimilituri în care erai invitat să ghicești care e culmea unei acțiuni. Îndeobște, era vorba de ceva absurd, dar care, ca și piesele lui Ionesco sau Beckett, îți dădeau de gîndit*. Una din alea zicea:
”Care e culmea sărutului?! Să săruți o gură de canal!”

Ei, zilele astea, la noi, s-a întâmplat o culme: partidul care a pus guvernul i-a tras, tot el!, o moțiune de cenzură. Mă rog, aceasta a fost precedată de altă... culme: guvernul pus de partidul in chestie nu s-a lasat schimbat de același partid**.

Cuvântul ăsta - culme - la propriu, dar și la figurat, are un sens bun: e ceva înalt, la care ajungi după ce faci un efort, ai o strategie, te pregătești, e o izbândă. ”Să facem din nou din America o culme”, gen. Deci culme ar fi chiar greatness!

Mno. Cum se știe că acționează sincronicitatea șiiii alea six degrees of separation, ce poză găsesc eu în feed-ul de FB al unuia dintre cei mai inteligenți prieteni reali? Asta.

La noi, gura de canal e o culme! De aia nu se scurg zoaiele din țara asta.
Revenind la absurd: păi și noi, tăticu`, așteptăm de 27 de ani să vină un godot, de parcă godoții ăștia ar fi americani, bre!
(Hai că nu mai spun că e cheală cântăreața. Of.)


................
* A da de gândit, aaa, ia te uită ce expresie faină avem noi! Spre deosebire de food for thought, la englezi, în românește e păstrată prevalența actului de a gândi asupra situației pe care se exercită. La noi nu apare calitatea de antrenare - deci, de creștere! - pe care o prezintă orice ocazie de gândire. La noi accentul cade pe gânditor: el are capacitatea să gândească tot ce e de gândit, domnule! Asta îmi amintește de o poveste, din anii 90, care pesemne că chiar a fost adevărată. În tren, un tip ”îmbrăcat nemțește” (citat din... Slavici? :) că tot suntem în perioada testelor pentru elevii de a VIII-a), îi oferă unui mai localnic o bere la cutie. Acela o ia, forma îi dă de gândit, ca urmare, scoate un briceag și decupează cu grijă capacul până să apuce ”neamțul” să-i arate mecanismul. ”Dar nu-i nevoie, ne descurcăm.” Chiar așa!
** Faza asta ne... dă de gândit. Oare să fi fost o timidă încercare a fibrei naționale să iasă din paradigma ”eu te-am făcut, eu te omor”? Aplicată în familie, acțiunea e reflectată bine la nivel social - nevoia de ”tătuc” și tot ce decurge de aci. Să fi fost o încercare a tânărului (sic!) guvern de a trece la o raportare matură la viață, la prezent? Sau să fi fost vorba de apariția altui tătuc care își revendică ”paternitatea”?! Mno, vai de mama noastră, societate civilă. (vorba mea, pe Face Book :))