eşti special?

A fi viu e o stare specială :),
în sensul ăsta recunosc ca valabilă nevoia
de a te simţi special -
de a fi recunoscut fiind în viaţă.
Psihologiile arată că atunci când nu ai recunoaştere pozitivă
ori mori (cum s-a întâmplat în experimentul lui Frederick al II-lea),
ori, dacă reuşeşti să ajungi la nişte ani,
ca să obţii recunoaşterea, fie şi negativă,
faci orice - ambiţie, orgoliu, minciuni şi răutăţi.
Hai să fim speciali - cu bine! - , nouă înşine şi unii altora, zic.

In the thirteenth century, King Frederick II of Germany decided to conduct an experiment. He wanted to determine what language children would speak if never permitted to hear the spoken word. So he assigned foster mothers to care for fifty infants. The women were instructed to bathe and nurse the babies but not to fondle, cuddle, or talk to them. The experiment failed because all fifty infants died.

Acu, a considera că ăl de se vrea special chiar făcând rău
dovedeşte că ''nu e o mortăciune'' - adică să zici:
"aha, cu cât eşti mai agresiv, orgolios, ambiţios etc.
cu atât nu eşti o mortăciune!'' -
înseamnă să conotăm negativ dorinţa înnăscută
de a fi recunoscut ca fiind în viaţă.
Aşa că nu aş folosi cuvântul 'mortăciune',
chit că, eventual, poate fi o recunoaştere - o 'poziţie de viaţă'
o afirmare a.. unui fel special de fi al cuiva: 'o mortăciune',
deci.. ''s-a scos'', chiar dacă pe negativ.
Dar, nu ca generalizare, că nu pot să zic despre copiii ăia că
''nu au fost mortăciuni'' :((