„Clientul” coach-ului (așa se numește, de) nu vine să
asculte, vine să vorbească. Acum, să vedem ce vorbește. Păi, la început,
va avea tendința să se plângă. Până la urmă, a venit pentru că ceva
nu-i iese cum vrea el. Dar coach-ul nu e acolo ca să-și pună umărul la
murat în lacrimi. E acolo ca, prin întrebări (genul proxim: maieutica,
hi hi), să îl facă să vadă mai bine variabilele de care depinde scopul
pe care clientul vrea să-l îmblânzează. Și să vadă și modul în care le
poate organiza cât mai bine – le vede în spațiu, în timp, în acțiune, în
caracter, ca-n ficțiune, poftim, am reușit să ajungem de la Ștefan cel
Mare la castraveți.
Altă chestie pe care vrem să o
subliniem: dacă vreți coaching, trebuie să vă formulați un scop pe care
vreți să-l atingeți. Poate vreți să publicați o carte, să vă dați
demisia și să vă schimbați cariera, să îmbunătățiți o relație de cuplu
sau să renunțați la una toxică, să vă folosiți timpul liber mai bine, să
vă perfecționați într-un anumit domeniu, în orice caz, să schimbați
ceva. Ceva care depinde într-o măsură rezonabilă de voi, desigur.
Și ultima trebușoară: coach-ul e 100%
prezent și atent. Era să cedăm tentației să o luăm iar pe cărarea
genului proxim și a diferenței specifice față de
prieteni/iubiți/șefi/părinți/consilieri/etc. Pe scurt, e singura
persoană total interesată de scopul vostru și de drumul pe care ajungeți
la el. Un coach cu o etică sănătoasă nu vă face dependent de el. De
asemenea, nu vă impune credințele lui, nu vă prescrie rețete. Nu vă
transformă în fluturi zen. Ci în oameni care fac ce vor să facă.>
Simina Diaconu, in Revista de Povestiri / ATELIERE
Postări
