Urma este locul in care esti cel mai aproape de tine, fiind în afara ta, dar faptă a ta. Urma este vizibilitatea ta în altul, în care poţi să te vezi când te-ai uitat. (Ah, bunătatea limbii române care are pentru ''uitat'' două sensuri care pot să ne pună pe gânduri - sau pe treabă: te uiţi sau te uiţi?!)
Cea mai frumosă vizibilitate a mea a fost în bunica mea: de fiecare dată când ne întâlneam, spunea: ''Când te văd îmi vine să mai trăiesc''. Nu zicea galeş, zicea cu un fel de freamăt învigorat al corpului ei micşorat de ani. Cred cu tărie că aceasta a fost urma în care mereu am găsit apa vieţii - singurul recipient pe pământ, tehnic vorbind, e o urmă în care apa poate să stea. Aşa m-a ţinut în viaţă bunica. M-a ţinut drept. Nu poţi să te joci cu viaţa bunicii :). Nu poţi să te joci cu viaţa niciunui om.
Şi poate şi acest tablou cusut de ea în Şcoala Normală, acum aproape 100 de ani, acest tablou din camera ''de la drum'' m-a influenţat în felul în care am personificat mica mea propoziţie nonverbală, pe care, mărişoară fiind, aveam să o citesc exprimată fix ( :) ) de minunatul Augustin: Iubeşte, şi fă ce vrei.
Cea mai frumosă vizibilitate a mea este acum în fiica mea - cu ocazia ei am ajuns să trăiesc un adevăr simplu (!):
fericirea te împinge înainte.
”En sa qualité de but, de principe moteur de l’action, le bonheur ne quitte jamais l’esprit de l’homme. Projet ou état de fait, il reste toujours ancré dans son âme pour le pousser à accomplir sa nature par l’atteinte de la sérénité, de se rapprocher du divin.” Simina Domniţa Diaconu
Postări
