30 oct. 2012

Bunicii mei, proprietarii


Privesc coperta unui album recent al lui Leonard Cohen – fotografie din spate, cu palton descheiat, fâlfâind lateral, pălărie, pe un drum. Exact ca în poza bunicului meu – alături de alti trei bărbaţi pe un drum fără case, iarna.
Frumosul, minunatul meu bunic: l-au iubit femeile din tot satul, plus limitrofele!, şi, cu siguranţă, un cartier din Bucureşti, când a stat la liceu ”la capitală”.
Cât de mult o fi însemnat pentru el oraşul ăsta, dacă a dorit să vină cu mine aici când aveam nouă sau zece ani, pur şi simplu să mi-l arăte, să ştiu că există un alt fel de lume decât satul în care mă creşteau el şi ”Doamna”, cum îi spuneau oamenii bunicii mele învăţătoare – desigur, nimeni nu zicea ”cu literă mare”, dar o spuneau în aşa fel că am fost convinsă multă vreme că aşa se scrie cuvântul, numai aşa.

Hm. Scumpii mei. Am învăţat de la ei o anumită statură, un fel de a sta în lume neamestecat, dar profund împreună. 
Bucuros - şi proprietar!
Da, cred că asta am văzut la ei – şi nu la părinţii mei, ”adaptaţi” de nevoi la socialism. Am văzut demnitatea şi preţuirea de sine şi de ceilalţi, libertatea de a alege cum să fii, chiar şi în interiorul unei limitări extreme – puşcăria. Să fii proprietarul tău, liber şi atunci când eşti ”privat de libertate”. Expresia asta e o prostie şi un nonsens lingvistic în înţelesul care i se atribuie în mod curent: ”privat” e al tău, aşa că poate tocmai asta înseamnă, că râmâi "privatizat" doar de libertate, restul îţi e luat.

Astfel de oameni sunt proprietarii lor pentru totdeauna, liberi şi bucuroşi oricând şi oriunde. De exemplu aici şi acum :)
Titus şi Alexandrina.