Privesc
coperta unui album recent al lui Leonard Cohen – fotografie din spate, cu
palton descheiat, fâlfâind lateral, pălărie, pe un drum. Exact ca în poza bunicului meu – alături de alti trei
bărbaţi pe un drum fără case, iarna.
Frumosul,
minunatul meu bunic: l-au iubit femeile din tot satul, plus limitrofele!, şi,
cu siguranţă, un cartier din Bucureşti, când a stat la liceu ”la capitală”.
Cât de mult o fi
însemnat pentru el oraşul ăsta, dacă a dorit să vină cu mine aici când aveam
nouă sau zece ani, pur şi simplu să mi-l arăte, să ştiu că există un alt fel de
lume decât satul în
care mă creşteau el şi ”Doamna”, cum îi spuneau oamenii bunicii mele
învăţătoare – desigur, nimeni nu zicea ”cu literă mare”, dar o spuneau în aşa
fel că am fost convinsă multă vreme că aşa se scrie cuvântul, numai aşa.
Hm. Scumpii mei.
Am învăţat de la ei o anumită statură, un fel de a sta în lume neamestecat, dar
profund împreună.
Bucuros - şi proprietar!
Bucuros - şi proprietar!
Da, cred că asta
am văzut la ei – şi nu la părinţii mei, ”adaptaţi” de nevoi la socialism. Am
văzut demnitatea şi preţuirea de sine şi de ceilalţi, libertatea de a alege cum să fii, chiar
şi în interiorul unei limitări extreme – puşcăria. Să fii proprietarul tău,
liber şi atunci când eşti ”privat de libertate”. Expresia asta e o prostie şi
un nonsens lingvistic în înţelesul care i se atribuie în mod curent: ”privat” e
al tău, aşa că poate tocmai asta înseamnă, că râmâi "privatizat" doar de
libertate, restul îţi e luat.
Astfel de oameni
sunt proprietarii lor pentru totdeauna, liberi şi bucuroşi oricând şi oriunde.
De exemplu aici şi acum :)
Titus şi Alexandrina.
Postări
