Rutina - acelaşi fel de altfel (2)

O studentă mi-a spus recent că a fost surprinsă când un profesor a afirmat că şofatul este un act reflex. Cum e posibil aşa ceva? Să nu gândeşti când conduci?! Pare un paradox, şi ca orice paradox, pune la încercare cadrul nostru de referinţă şi ne permite să privim situaţia din perspective noi. 

Reflexul este o rutină implementată cu trudă şi atenţie într-o perioadă de timp relativ semnificativă: mersul, felul în care folosim tacâmurile şi alte obiecte se formează în copilărie. Cum ar fi să participi la o cină la care singura conversaţie este formată din propoziţii de genul ”acum apuc lingura de coadă, o ţin paralelă cu tăblia mesei, o bag în supă, o ridic 30 de cm etc.” Este, desigur, un exemplu extrem, dar care arată cât de importantă e rutina în calitatea vieţii fiecăruia dintre noi.

Cum să dobândeşti ”reflexul creativităţii”?

Ca orice alt reflex, prin învăţare: prin practică ei condiţionată (”ştiu că ştiu”) suficient de mult timp ca tiparul să fie internalizat şi să ajungă accesabil necondiţionat (”nu ştiu că ştiu”). Organizaţia te trimite să te joci! A stăpâni creativitatea (master creativity - sună mai cuprinzător) pare esenţial în condiţiile celebrei sintagme a lui Jack Trout ”Differentiate or die”: creativitatea este diferenţiere.

Desigur, la o privire mai atentă, observăm că de fapt nu e vorba de a dobândi reflexul creativităţii ci de a-l lăsa să se manifeste, de a crea situaţii care să-l valideze ca valoros - pentru că, da, societatea impune reguli care sunt transferate - abuziv - în tipare de comportament. Regula e de fapt doar o limită, şi, înţeleasă astfel, abia că te eliberează şi devine motivare a creativităţii.

”Dacă ai o piedică interioară, creează-ţi o piedică exterioară”, Constantin Noica

 (din articolul ”Rutina - brăţara de referinţă” publicat in Manager Express, februarie 2013)