Autoritatea, o pseudo-competenţă - fals tratat de ”leadership”

Este foarte cunoscut - şi util! - în mediul de business
aşa numitul Principiu al lui Peter
„Intr-o ierarhie, fiecare salariat tinde sa urce
pana la nivelul sau de incompetenta.“*
 Paradoxul este, desigur, că ni se pare că
orice ”urcare” ar fi motivată de competenţă.

Tendinţa semnalată de Lawrence Peter este
de a recompensa o competenţă ce are rezultate
prin avansare pe o poziţie ierarhică, adică de a considera
competenţa un tipar, un pattern, o engramă neuronală dată,
care poate fi aplicată oriunde.

Cu cât e mai spre vârf, o persoană competentă
la un nivel de prestaţie specifică a unei activităţi (de execuţie),
tocmai pentru că nu mai are nimic de executat,
dar, pentru că prestează o muncă -
munca de conducere -
confundă autoritatea postului cu o competenţă personală.
Şi, pe cale de consecinţă, executarea (activităţii)
cu execuţia personalului din subordine.

Confuzia aceasta ”naşte monştri” -
ca orice somn al raţiunii, cum spunea Goya.

Orice poziţie ierarhică presupune competenţa de a conduce,
o competenţă specifică, bazată, la modul ideal,
pe etică, pe înţelegerea rolului şi scopului
entităţii pe care o conduci,
pe orientarea pe rezultat, pe respect şi apreciere faţă de oameni -
pe acele valori care îi fac pe angajaţi să vrea să fie conduşi:
nu poţi să fii lider dacă nu te urmează nimeni.

Acest lucru il ştie şi ”liderul fără competenţe de leadership”,
şi îşi doreşte ”atestatul”, sub orice formă -
dacă nu poate să aibă urmaşi va avea.. ascultători,
în ambele sensuri ale acestui cuvânt: oameni care îl ascultă
şi oameni care ascultă de el.

Această confuzie dintre ”autoritatea postului” şi
competenţa personală e vizibilă în acţiuni: 
- în atingerea obiectivelor, el crede că SMART se scrie SMARD,
şi că vine de la ”a smardoi”...
- în gestionarea activităţii, crede că ceasul de mână
e instrument de management...
- în modul în care comunică, el face uz şi abuz de  
comunicarea politică,
în care sunt anunţate posibilităţi de o enormitate
care frizează ridicolul..

De altfel, comunicarea pseudo-liderului e cea care arată  
ecartul măsurabil dintre ce crede că are de făcut
şi ce se cere a fi făcut, iar acest fapt face vizibilă
aprehensiunea reală a ”conducătorului”:
el ştie - mai mult sau mai muţin conştient -
că nu are ce căuta acolo,
că a ajuns la nivelul de incompetenţă,
şi de aceea persistă într-un fel de campanie electorală:
liderul incompetent vrea mereu să fie.. ales!

* Principiul lui Peter, de Laurence J. Peter, Raymond Hull
   editura Humanitas

alte postări pe tema conducătorului :)
a conduce...
the manager's secret
despre controlori si leadership
boss you moved me...
pentru ce esti lider